CSR in Romania

As vrea ca aplicarea RSC ca strategie de afaceri sa fie acel ceva care va permite Romaniei o dezvoltare durabila. Pentru moment, cel mai important si recent studiu pe Top 100 companii de la noi din tara ne arata ca responsabilitatea mediului nostru de afaceri e doar o fatada, marketing social si filantropie.

Va trebui ca noi - societatea, organizatiile, cetatenii sa impingem lucrurile spre acel viitor care sa le permita supravietuierea si generatiilor viitoare.


marți, 27 aprilie 2010

Despre mentori și învățăceii lor

Exista o prelegere pe care o țin mereu cu drag în cadrul cursului de formare profesională/training. Se referă la mentori și rolul lor în organizații dar și în viața socială a indivizilor. Trec peste faptul că marea majoritate a consultanților organizaționali de la noi din România nu fac diferența între coacheri și mentori. Adică pentru unii între transferul de competențe și transferul de valori se pune semnul egal. Bravo lor! Așa să le rămână numele. Niște incompetenți.
Mentorii pot fi o instituție organizațională numai dacă există concomitent ca instituții sociale, comunitare. Atâta timp cât o persoană care are un statut în comunitate nu înțelege că el/ea datorează ceva societății care l-a educat și oamenilor care l-au ținut în școală - fără a ne gândi la alte lucruri pe care chiar și societatea noastră disfuncțională le face pentru noi - deci atâta timp cât nu e animat de responsabilitatea personală și simțul datoriei față de ceilalți nu are nici motivarea și nici aplecarea spre a deveni în mod conștient modelul altora. Nu are nici capacitatea de a-i îndruma pe ceilalți și a le superviza dezvoltare. Nu înțelege de ce ar face asta în afara cercului familiei restrânse. Vorbim așadar de o lipsă a capitalului social la noi la români. De neîncrederea și egoismul nostru cotidian. Am fost mentorul câtorva tineri. Știu cât de greu este sa îndrumi pe cineva. Cum te trezești în fiecare moment provocat, cum simți că în legătură cu tine se setează așteptări. Cum ai grijă să spui cuvintele potrivite. Am ales opțiunea de a fi mentor pentru că, la rândul meu, am avut șansa să am mentori în aproape fiecare domeniu în care făcut pași spre dezvoltare. De lângă unii dintre mentori îți iei zborul repede - pentru că înveți repede ce e de învățat. Lângă unii mai poposești puțin ca lângă izvorul înțelepciunii. Unii pleacă ei de lângă tine pentru că și undeva sus, în cer, e nevoie de îndrumători pentru îngeri. Profesorii și managerii sunt cei mai dispuși - poate datorită specificului meseriei - să fie mentori pentru alții.
Am mulți studenți și masteranzi care-mi spun că la ei în organizații se practică mentoriatul. Însă ei înțeleg prin mentoriat faptul că șeful le adresează o vorbă bună și le dă o pizza. Ce nu înțeleg ei este că mentorul este al doilea părinte și al doilea tu. Câți dintre angajații români au fost invitați de șefii lor la masă sau să petreacă împreună un weekend cu familiile. Câți dintre ei au discuții oneste la o cafea, momente de destăinuire a unor secrete ale profesiei, de împărtășire a unor greutăți și a căilor de depășire a acestora. Câți au aflat direct de la ei prin câte încercări profesionale au trecut pentru a avea statutul din prezent și sfaturi de evitare a unor greșeli inerente începătorului într-o anumită meserie. Și câți tineri, atunci când au găsit un asemenea personaj, n-au arătat cu aroganță că ei sunt mai presus de vorbele gângave ale unui tip care și-a trăit traiul și ar face bine să aibă grijă de nepoți.
Repet, nu avem mentori în organizațiile românești. Și vă provoc să identificați unul care respectă criteriile de mai sus. Și dacă-l identificați stați pe lângă el, căci el e formatorul de oameni și caractere.

joi, 22 aprilie 2010

Europa in 2000 de km

Cam atata e drumul dintre Helsinki si Bucuresti - 2000 de kilometri. Pe care i-am strabatut dupa cum urmeaza: Helsinki - Talinn cu feribotul (2 ore). Aceasta a fost partea cea mai relaxanta a drumului. Feribotul e asa un fel de centru de distractii pe apa cu cafenele, baruri, supermarket, pub. Iti ofera sansa unei sederi extrem de placute. Am avut sansa sa vedem cum rasare soarele din Marea Baltica, pentru ca am plecat de la Helsinki cu noaptea-n cap. Am stat vreo 3 ore la Talin pana cand compania de car rental ne-a adus un minibus de 9 locuri care sa ne trasporte de la Talin la Varsovia. Stiam ca aceasta era partea cea mai grea a calatoriei pentru ca urma sa facem aproape 1000 de kilometri. Surpriza a fost cand am fost informati ca aproape toate mijloacele de transport din Estonia au fost inchiriate deja, asa incat pentru noi s-a mai gasit doar un Renault destul de incomod in care am intrat ca sardelele impreuna cu colegii bulgari. Noi romanii, 3 participanti, ne-am inghesuit pe bancheta din spate, ca repetentii si i-am lasat pe colegii bulgari sa se converseze cu soferul care vorbea doar estoniana si rusa. O particularitate a soferului era aceea ca avea 73 de ani si niste ochelari ca fundurile de borcan. Nu eram sigura ca vede foarte bine, lucru care s-a adeverit cu prisosinta pe parcurs. Am pornit deci spre Varsovia, traversand Estonia, Letonia si Lituania. Daca peisajul Estoniei seamana cu cel finlandez - adica mohorat si gri, lucrurile s-au schimbat mult in Letonia unde drumul ne-a dus prin paduri de conifere si mesteceni absolut superbe. Eram in Lituania cand s-a lasat noaptea si de abia ne mai simteam coloanele vertebrale. Adormeam iepureste pentru ca soferul nostru ne ridica parul in cap cu "maiestria" sa. Ne temeam sa nu cada lat de batranete inainte sa ajungem la destinatie. Totul a fost aproape ok pana cand colegii bulgari au inceput sa se certe cu soferul in rusa, pentru ca se pare ca urma indeaproape indicatiile cretinoide ale unui GPS si ca urmare, in loc sa o ia pe autostrada spre Varsovia a apucat-o pe drumul cel mai scurt indicat de masinaria diabolica, prin niste sate uitate de lume. Acum frica noastra era ca soferul sa nu faca vreun atac cerebral de la nervi + batranete. In fine, am ajuns la Varsovia pe la 3.30 dimineata, am facut dus si am dormit neintoarsa. Cand am vazut mancare gatita la micul dejun si masa si scaune, am fost emotionati pentru ca in ziua anterioara mancasem numai mancare la punga. Am haladuit prin Varsovia in ziua respectiva dupa inca o repriza de somn. Am trecut pe la Palatul Prezidential unde trotuarele erau pline de ceara de la lumanarile aprinse pentru defunctul presedinte (se pare ca autoritatile au o reala problema pentru ca nu stiu cum sa rada ceara de pe caldaram). Polonia era o tara inca in doliu, dar vai cat e de departe de Romania! Nu ma refer la distanta sau la gradul de civilitate al polonezilor ci si la ceea ce am perceput din discutiile cu ei referitor la mandria lor nationala. Am fost emotionata de vechiul ghetto al orasului unde pe cladirile vechi pot fi vazute pozele mari ale evreilor deportati. Cata drama a suferit aceasta tara... La intrarea in centrul vechi al Varsoviei erau puse panouri mari de afisaj care descriau in detaliu masacrul de la Katin pus la cale de armata sovietica. M-am intrebat atunci cand o sa vedem ceva asemanator in Bucuresti pentru ca lumea sa stie de ororile savarsite in Transilvania intre 1918 si 1920 si apoi de armata hortysta dupa Diktatul de la Viena in nord-vestul Ardealului. Nici macar aici, la reactualizarea istoriei nu stam prea bine. Am mancat mancare specific poloneza si ne-am bucurat de o zi plina de soare pentru ca ne astepta etapa a treia a calatoriei. Asadar, am luat un tren de noapte la vagon de dormit intre Varsovia si Budapesta. Insa in trenurile lor vagonul de dormit seamana cu cuseta din Romania, asa ca ne-am trezit toti 3 in acelasi compartiment. Si dat fiind ca aveam si inaltimea si greutatea potrivite, am fost surghiunita in patul de deasupra. Au un punct forte trenurile din Europa - merg mult mai repede decat cele romanesti. Asa ca am trecut prin Cehia, Slovacia, Austria si apoi Ungaria pret de o noapte si multe zdruncinaturi. Partea buna e ca nu ne-a controlat nimeni de pasaport pentru ca asta e beneficiul spatiului Schengen. Am ajuns in zori la Budapesta Keleti si ne intrebam daca luam trenul spre casa sau sunt sanse sa se fi deschis aeorporturile sa si luam avionul. Ceea ce a fost si cazul. Am stat insa cu inima stransa pentru ca un nou nor de cenusa ameninta ca aeroporturile romanesti sa fie inchise din nou miercuri. Am decolat pe turbulente si am aterizat la fel, dar nu mai conta pentru ca eram acasa. Dupa trei zile vedeam Bucurestiul si ma bucuram pentru ca in jur era verdeata iar lumina era stralucitoare.
In loc de concluzie, de la Helsinki la Bucuresti am folosit toate mijloacele de transport cunoscute omenirii - vapor, masina, tren si avion. Mai lipsea caruta cu cai sau magari si puteam spune ca am facut un salt nu doar in spatiu ci si in timp. Realizez de asemenea ca peripetiile noastre au fost nimic in comparatie cu oameni care din lipsa de fonduri sau de suport logistic de acasa au dormit pe jos prin aeroporturi. Dar ma bucur sa aud ca aceasta tragedie a unit comunitati intregi si ca au fost cazuri incredibile de solidaritate umana. In fine, eruptia vulcanului ne-a dat o lectie despre marea noastra fragilitate in comparatie cu natura, o lectie de umilinta si neputinta. Ce impact o sa aiba, e greu de previzionat. Dar la mine cel putin experienta aceasta n-o sa ramana fara ecou.

duminică, 18 aprilie 2010

Helsinki, mon amour?

Sunt izolată de Europa continentală în Helsinki datorită răbufnirii de mânie a unui vulcan. E pentru prima dată în viaţa mea când trebuie să fac turism forţat, mai ales într-o ţară care nu-mi place şi într-un oraş care mi se pare straniu, mohorât şi doar cu o anumită poezie ce ţi se revelează seara - atunci când se aprind luminile. Finlandezii sunt însă oameni primitori şi calzi, cel puţin cu turiştii. Degrabă vărsători de vodcă sau bere, cu o mândrie naţională extraordinară care se vede începând de la fiecare obiect expus pe tarabele din piaţă până la inscripţiile de o şchioapă de pe pereţii clădirilor. Sunt în mod particular mândri de orice poate fi etichetat Finnish design. Iar designul lor include un nou mod de a decora coada unei linguriţe până la clădiri care arată ascuţit în exterior, dar minimal, aproape frust şi confortabil în interior. Un alt cuvânt care-i descrie pe finlandezi este grija pentru detaliu şi robusteţea efortului. Am văzut un trotuar construit şi pavat într-o singură zi. Ne spuneam cu colegii din România că probabil acelaşi demers le-ar fi luat muncitorilor noştri cel puţin 3 zile şi aproape 3 kilograme de seminţe de floarea soarelui.
În acelaşi timp, pe lângă arhitectură, care în Helsinki este o îmbinare de cupole ruseşti şi cubism, o mixtură care provoacă dureri ocular-estetice, am încercat să-mi dau seama care e spiritul oraşului. Am abordat capitala Finlandei cu entuziasm, însă nu am simţit o primire la fel de călduroasă în schimb. Apoi a început conferinţa şi am folosit fiecare moment liber ca să mai văd ceva nou, am făcut câteva vizite pe teren, am fost de 3 ori cu feribotul pe insula Suomelina - atracţia numărul 1 a ţării şi monument UNESCO - şi trebuie să spun cu mâna pe inimă că nu m-am simţit impresionată de nimic. Am străbătut centrul oraşului cu atracţiile turistice în 30 de minute în timp ce marele monument UNESCO e o adunătură de pietroaie şi tunuri. Ca experienţă de shopping, Finlanda e o ţară prohibitivă pentru români, pentru că preţurile sunt enorme. Cel mai ieftim şi mic magnet de frigider este 4 euro, iar un suvenir de tipul breloc de chei e 6 euro. Nu mai vorbesc de haine sau branduri locale, unde un pulover e 150 de euro. Raman accesibile tot marile lanturi de magazine, care practică reduceri şi în mijloc de sezon, deci poţi cumpăra un tricou cu 10 euro.
Mâncarea mi se pare de asemenea aproape paradoxală. Începând cu aperitivele îţi dai seama cam despre ce e vorba pentru că găseşti rânduite într-o aparentă armonia atât fileul de somon fume cât şi cârnaţii de porc. Am mâncat aici cele mai neobişnuite combinaţii de peşte, ren, porc şi fructe de mare. Aproape deloc pui. Aşa încât cu o seara în urmă am hotărât să mănânc doar mâncare vegetariană ca să-i dau o şansă ficatului să respire.
În concluzie... e ceva ce mi-a plăcut la Helsinki? Aproape nimic! În afară de o plimbare într-o seară nu foarte friguroasă pe unul din marile bulevarde pline de lumină. Poate vara sau iarna e altfel însă eu cu certitudine nu vreau să mai încerc prea curând experienţa finlandeză.
Aştept să ne îmbarcăm pe feribotul de Talinn, să luăm apoi autocarul spre Varsovia, de acolo trenul spre Budapesta şi apoi alt tren spre Bucureşti. Unde, sper să ne vedem cu bine...

miercuri, 7 aprilie 2010

Spiritual sau doar religios?

Anul acesta de Pasti am hotarat sa nu ma duc la slujba de inviere. Nu m-am dus pentru ca m-am saturat de fariseism si habotnicie. Pe de o parte nu inteleg persoanele care isi fac din religie centrul existentei, dar care nu se indeletnicesc in acelasi timp cu dezvoltarea lor spirituala. Pe de alta parte nu pot sa-i sufar nici pe ipocritii care merg la slujbele "de ocazie" si mimeaza evlavia cu mare patos, asteptand doar sa-si umfle burtile, subtiate de un post trait marunt, cu bunatati si chiolhanuri.
Sunt de acord cu Marx ca religia este opiumul popoarelor si uitandu-ma inapoi in istorie nu gasesc decat confirmari ale orgoliilor umane si ale credintelor oarbe transformate in sabii. Mai aproape de zilele noastre am vazut si iesirea la iveala ale comportamentelor indecente ale slujitorilor bisericii sau mutilari ale personalitatii umane in numele religiei - vezi cazul Tanacu.
Noi romanii ne-am legat mereu destinul de cel al ortodoxiei si ne-am mandrit cu spiritualitatea noastra. Au existat chiar voci care au spus la un moment dat ca asta vom aduce noi Europei vestice secularizate, vocea credintei, a intoarcerii la valorile fundamentale. Dupa parerea mea nici macar asta nu mai putem aduce, pentru ca nu mai suntem decat o natie de farisei sau babe habotnice. Sau de oameni fara dumnezeu, sau, mai precis, fara alfa si omega si fara valori sau repere morale minimale.
In loc sa ne intoarcem spre biserici ar fi fost de preferat sa privim acest inceput de primavara ca o ocazie de intoarcere spre noi insine, o reflectare la meandrele prea concrete ale vietii. In loc sa ne imbrancim dupa pasca si apa cu gust de busuioc ar fi fost de preferat sa ne intoarcem spre semenii nostri cu evlavia si modestia fratelui si sa-i ajutam sa-si curete curtile sau gradinile, sa facem o zi de voluntariat la un centru pentru copii sau batrani, sa spunem o vorba buna cuiva care e la nevoie, sa fim fii sau fiice mai bune, cu alte cuvinte sa ne regasim umanitatea, mai ales acum, cand eroii bibliei si-au pierdut samanta umana pentru a deveni parte a treimii dumnezeiesti.
Aproape ca-mi vine sa ma intreb retoric ce se intampla cu noi...de ce ne-am pierdut spiritualitatea. Pentru ca in opinia mea spiritualitatea nu e egala cu credinta fie ea oarba sau veneratie fanatica. Maturitatea spirituala ne face mai intai de toate fiinte mai bune, ne ideamna sa ne aplecam cu toleranta si deschidere spre semenii nostri, indiferent de unde se trag ca filiatie religioasa. Spiritualitatea ne indreapta spre noi insine la fel de mult cum ne indeamna spre inafara si ceilalti, si, in cele din urma, un spirit cultivat si deschis e cel care se va aseza pe aceeasi treapta cu ingerii sau cu formele de energie pura, pe care ni le propun religiile new age.
Cred ca e imposibil pentru romani sa mai serveasca vreo lectie de spiritualitate batranei Europe, in nici un caz asa cum s-a transformat in acest moment modul in care ne traim credinta. Nu putem fi exemple pentru ceilalti atata timp cat ceea ce ne divide pe noi, ca natie, e mai puternic decat ceea ce ne aduna. Nu mai avem nici idealuri nationale, nici idealuri intelectuale, nu mai avem elite si, mai rau, nu mai avem nici macar credinta in propriul nostru destin. Iar biserica noastra, care ar trebui sa puna oglinda in fata sufletelor acestei natii dezbinate, ne serveste circ politic via Ierusalim. Religia si institutiile ei nu merita atata incredere cat ii arata poporul, pentru ca aceasta incredere este in fapt o masura a fricii de realitate, o iluzie, o desertaciune a unor vise construite pe nisip miscator.
Speranta ar trebui sa fie in propria noastra transformare. In intoarcerea spre sine, in observarea si constientizarea celorlalti, in aglutinarea multimilor de oameni treziti si transformati care vor sa impinga lucrurile in fata, oameni ce realizeaza ca doar impreuna poate sa ne fie bine, doar impreuna putem obtine progresul si dezvoltarea. Hai sa avem o primavara frumoasa!