CSR in Romania

As vrea ca aplicarea RSC ca strategie de afaceri sa fie acel ceva care va permite Romaniei o dezvoltare durabila. Pentru moment, cel mai important si recent studiu pe Top 100 companii de la noi din tara ne arata ca responsabilitatea mediului nostru de afaceri e doar o fatada, marketing social si filantropie.

Va trebui ca noi - societatea, organizatiile, cetatenii sa impingem lucrurile spre acel viitor care sa le permita supravietuierea si generatiilor viitoare.


duminică, 29 martie 2009

Cate ceva despre planeta... si nu numai!

Am terminat de citit o carte care mi-a deschis ochii in domeniul protectiei mediului si nu numai. Am mai citat din ea: "Cradle to Cradle" de William McDonough si Michael Braungart, aparuta in 2002 la New York: North Point Press. Am un stil de citire si invatare pragmatic - studentii de la cursul meu de formare profesionala stiu ce inseamna :) - si in timp ce citesc o carte nu pot sa ma opresc din a-mi imagina cum ar arata puse in practica multe dintre ideile, conceptiile sau teoriile care-mi trec prin fata ochilor. Desi este o carte clasica a domeniului, pot sa pun pariu ca nici unul dintre activistii romani in domeniul mediului nu a pus vreodata mana pe ea. Un om care citeste aceasta carte, are, din momentul in care o termina, un alt discurs referitor la protectia mediului, planeta, viata pe care o traim, calitatea acesteia si grija fata de sanatatea noastra. Organizatiile de mediu din Romania sunt formate din activisti tineri, ceea ce nu e rau. Este insa superficial si neconstructiv. Asa cum am mai spus, energia tineretii este importanta, insa ea trebuie dublata de experienta celor care canalizeaza acea energie in directia care trebuie. Degeaba ne agitam pentru Delta, Mare sau Rosia Montana daca dincolo de agitatia entuziasta nu putem construi nimic... de cele mai multe ori pentru ca realmente NU STIM. McDonough este arhitect iar Braungart chimist. Melanjul dintre ei doi a dat nastere unor fabrici care nu polueaza desi realizeaza compusi chimici industriali, a dat nastere unor designuri de cladiri care se integreaza in mediu - nu ies ostentativ in fata, nu deranjeaza; in timp ce calitatea vietii persoanelor care lucreaza acolo a crescut iar costurile de intretinere au scazut simtitor. Totul e o chestiune de design si filosofie, spun cei doi. Cand pornesti de la inceput cu principul ca produsul pe care il faci trebuie sa fie cu zero compusi chimici daunatori si, in plus, sa se degradeze natural dupa folosire, altfel arata modul in care iti planifici activitatea si obtii satisfactia muncii. Cine ar trebui sa studieze aceasta carte, well...let's see..lista e enorma: oficiali ministeriali, studenti de la marketing, arhitectura, chimie, fizica, activisti, cetateni de rand, autoritati locale...ce mai toata lumea de la sate si orase. As face cartea aceasta manual spre lecturare obligatorie la orele de educatie civica, pentru ca as da miez in acest fel conceptului steril de cetatenie, altruism, corectitudine si iubire de aproapele. As incheia folosind cuvintele lui Hildegrd von Bingen, motto al cartii: "Glance at the sun/ See the moon and the stars/ Gaze at the beauty of earth's greenings. Now, think."

sâmbătă, 21 martie 2009

Ipocrizia corectitudinii politice

Am avut "şansa" ca weekendul trecut să trec printr-o experienţă inter sau multiculturală care mi-a venit mănuşă... de box. Mă consider o persoană umblată, aproape cosmopolită, am călătorit şi am lucrat cot la cot cu oameni din culturi şi ţări extrem de diferite - musulmane sau atee, evanghelice sau catolice, cu albi, negri şi metişi, cu tineri şi vâstnici, am stat la masă cu aristocraţie sau am împărţit biscuiţi cu ţiganii de la Bărbuleşti. În toate aceste experienţe, am avut un singur atu care a făcut ca înţelegerea cu celelate culturi, civilizaţii sau religii să fie una uşoară şi experienţa colaborării una plăcută. Am fost curioasă faţă de obiceiurile şi civilizaţia celor cu care am colaborat şi am simţit aceeaşi curiozitate din partea lor. În rest, pentru mine în general nu contează ce etichetă poartă persoana cu care lucrez, însă am nevoie să ştiu că mă pot exprima liber în legătură cu ceea ce cred. Nu vreau să jignesc, însă cred că am dreptul să am o părere şi am ajuns să mă bucur că traiesc într-o ţară care-mi permite să spun ce cred fără să mă anatemizeze şi să mă supună oprobriului public pentru libertatea exprimării. Cred că cel mai mult mă întristează faptul că oamenii nu mai spun lucrurilor pe nume. De exemplu înţeleg religia islamică - am făcut efortul de a citi cărţi pe această temă, însă mă deranjează faptul că în unele ţări modul în care această religie este interpretată le pune pe femei în postura de cetăţeni de gradul 2. Da, mă deranjează asta şi cred că am dreptul să o spun cu voce tare. Şi da, recunosc dreptul oricărei persoane care practică această religie de a veni şi a-mi spune că greşesc. Asta nu înseamnă că opinia mea nu trebuie exprimată. Ei bine, weekendul trecut am experimentat corectitudinea politică nord americană şi cred că nu greşesc spunând că a fost probabil una dintre mostrele cele mai mari de ipocrizie şi cabotinism pe care le-am întâlnit. Un prieten mi-a spus că americanii sunt mici copii faţă de nebunia asemănătoare care se petrece în Australia, o ţară în care lumea e extrem de relaxată în viaţa de zi cu zi, însă, în momentul în care intră în organizaţii sau se duc la birou, orice remarcă este privită cu lupa, orice comentariu, chiar înainte de a fi finalizat este privit cu ochi critici, toată lumea te aşteaptă să spui ceva ca să te eticheteze rasist, insensibil şi să cheme resursele umane ca să-ţi dea un perdaf. În Evul Mediu, ai fi legat la stâlpul infamiei şi biciuit. Un alt amic mi-a povestit că, atunci când în organizaţia în care lucra li s-a trimis un email în care cei de la RU le spuneau că a venit o colegă nouă, el a vrut să fie amabil şi a răspuns ca mesaj de bun venit noii angajate că se bucură enorm că organizaţia angajează colege draguţe pentru că asta va însenina atmosfera. A fost chemat la RU şi acuzat că e sexist. A trebuit să scrie un email apologetic şi să-şi toarne cenuşă în cap pentru că a făcut un compliment. Ideologia corectitudinii politice mă face să pornesc de la premisa că omul din faţa mea este o potenţială victimă şi este rezultatul unei stări de paranoia socială de sorginte americană pură - o societate de oameni definiţi de drepturi care decurg din drepturi care dau naştere la drepturi. O societate în care e ok să te dau în judecată pentru că nu-mi place cum ţi-ai aranjat grădina. Nu e ideea mea originală - au exprimat-o înaintea mea Carroll şi Buchholtz. Ceea ce e deranjant pentru mine e că soldaţii corectitudinii politice vin la noi în ţară sau aiurea să-mi spună că acesta este singurul comportament acceptat şi acceptabil şi că atunci când te relaţionezi cu ei nu există altă normă de conduită. Aici mi-aş permite să folosesc cuvintele colegului meu, Dan Petre, şi în loc de Hai sictir! să le spun mai pe înţeles, FO. De ce nu pot să spun că e ceva care mă deranjează la ce face altul? Poate şi pe el îl deranjează ce fac eu? Poate că celalat e de acord cu mine? Poate nu e, însă i-am spus ce mă framântă şi el a făcut la fel. Corectitudinea politică îmi interzice total să încep un astfel de dialog. Mă condamnă dacă iniţiez o asemenea discuţie şi îl invită pe partenerul meu de conversaţie să se simtă jignit, încă înainte de a şti dacă discuţia ne va permite să agreăm că ne înţelegem diferenţele şi le respectăm sau că punctele noastre de vedere sunt diferite şi aşa o să rămână. De aceea corectitudinea politică e un comportament ipocrit. Corectitudinea politică îmi reglementează prin lege conversaţia, cred că va urma să reglementăm şi numărul de cuvinte pe care-l schimbăm între noi, şi locul în care ne fixăm privirea. Ce ar fi mai uşor să facem, ei bine, nimic altceva decât să ne exersăm manierele. Poţi spune oricând: "Acesta este un subiect sensibil pentru mine şi nu aş dori să vorbesc despre el". E mult mai elegant şi chiar sănătos să ne exprimăm curiozitatea şi opiniile într-un mod politicos decât să purtăm cu noi povara victimizării ex-ante. Vă recomand să spuneţi lucrurilor pe nume, să-i respectaţi pe ceilalţi, să înţelegeţi diferenţele, să nu vă refuzaţi nici o întrebare. Asta e una dintre imperfecţunile României pentru care mă bucur, mă bucură mai ales sănătatea mintală a naţiei noastre. Şi, fiind ardeleancă, n-o să dau pe nimeni în judecată cand o să-mi spună bancul ăla cu... De ce să nu-i spui unui ardelean un banc joia? :)

vineri, 6 martie 2009

Puricele și elefantul!

Acesta este titlul unei lucrări scrise de către Charles Handy "The Elephant and the Flea", unul dintre cei mai cunoscuți psihologi organizaționali, teoreticieni în domeniul schimbării organizaționale și managementului. Am adus acest titlu în discuție, inspirată fiind de blogul colegului Cristian Ducu - și postarea lui despre cărți din domeniul CSR pe care nu le recomandă. Eu recomand cu căldura cartea lui Handy, probabil una dintre primele lucrări care a anticipat căderea marilor corporații adică „elefanții” și transformarea lor în condițiile dispariției monopolurilor, oligopolurilor și creșterii concurenței - concomitent cu transformarea individului ”puricele” din organizational man în altceva, într/un creativ cultural, conștient de sine și de dezvoltarea personală și profesională posibilă dincolo de oportunitățile corporative. Credeam până de curând că au fost puțini avocați în favoarea tranformării corporative de la prima facie - shareholderi (adică primatul acționariatului) către paradigma propusă de Ed Freeman, a stakeholderilor unde acționarii sunt primus inter pares, insa am descoperit cartea lui Post și Preston ”Redefining the Corporation” care susține cu argumente cât se poate de solide această necesară transformare.
Din păcate mă alătur lui Cristi în a deplânge faptul că nu prea avem ce citi ca literatură românească în domeniu, poate cu o singură excepție, cartea colegului Liviu Voinea ”Corporațiile transnaționale și capitalismul global” apărută la Polirom, o carte apropiată mai degrabă de economic, însă bine documentată și cu exemple românești. Titlul postului nu reflectă așadar doar relația angajat corporație ci și producția intelectuală autohtonă versus cea occidentală în domeniul CSR. Să sperăm că noile generații ne vor ajuta să acoperim deficitul de publicații, asta după ce o sa iasă cu bine din spălarea de creiere și vor înțelege că PR nu e același lucru cu CSR.